Costel Zăgan, CEZEISME, 2008
Căci singur
ca anul acesta
ca anul trecut
şi ca de când
sunt
N-am fost niciodată
Dar
Doamne
Singurătatea mea
cea de toate zilele
dă-mi-o mie
şi astăzi
Şi nu mă du
în ispita singurătăţii
singurătăţilor
Şi mă iartă
de toate
iluziile pierdute
cu voie
sau fără voie
Precum iert şi eu
prietenilor mei
toate disperările câştigate
Şi mă izbăveşte
de mine însumi
Lăsându-mi
o Doamne
şi iubita
şi dragostea
şi pe Eminescu
Cel cu Melancolia
fără de margini
şi cu epicentrul
în fiecare
cuvânt
Apoi
din
cenuşa
poemului divin
Ajută-mă
o Doamne
să-mi revin
Atât
întreabă
focul din cuvânt
Atât
răspund
tăcerile arzând
Iubito hai să-ți fac ziua ca o floare Primăvara
să-ți iasă prin toți porii Soarele inutil să dispa
ră în epiderma-ți translucidă Norii să ți se-ncur
ce în părul răvășit de taine Ochii să aspire toți
îngerii zilei Poezia lumii să rămână cu gura
căscată până răsar toate stelele Și eu să mă-m
piedic beat-lună de pragul dragostei tale
FRUMOASO
mai am un poem
Și urmează
Cea mai frumoasă tăcere din lume
Costel Zăgan, Erezii de-o clipă II
